Trăim o viață într-un loc, fiecare cu petecul lui bine determinat și nu ne cunoaștem vecinătățile, frumusețile și bogățiile. Prinși în ale zilnicelor preocupări, nu mai observăm trecerea reală timpului. Am devenit sclavi ai muncii, ai banului și orbi cu acte în regulă când e vorba de minunile care au loc sub ochii noștri. Visăm concedii plătite cu bani grei în străinătate, și nu vedem bogățiile larg deschise privirii, aici, la doi pași de casă. Avem noroc totuși de bătrânii satului. Ei încă mai vorbesc de Patrie, de Neam, de Țară, de Eroi. Vorbesc într-o limbă necunoscută, sunând a tânguire, poate și a reproș, că noi tinerii uităm care ne sunt rădăcinile.
Am intrat în Valea Mărului, parcurgând strada Marcel Crihană, recent numită astfel după numele celui care a fost criticul, istoricul literar, lingvistul, poetul, publicistul si nu in ultimul rand profesorul Marcel Crihană, născut la 18 mai 1942 în comuna Valea Mărului.
Auzisem de Monumentul de la Valea Mărului chiar de la primarul Florin Virgil Doca. Monumentul funerar al generalului Alexander Wasiliewich Gelhard, a fost ridicat în anul 1770. De ani buni se luptă primarul Florin Virgil Doca să pună în valoare monumentul realizat din cuburi de granit, pe care se află inscripționate caractere germane.
În data de 28 septembrie 2007, pe vremea când ocupa funcția de viceprimar, Florin Doca i-a scris Excelenței sale, ambasadorul Austriei la București o scrisoare în care îi aducea la cunoștință prezența Monumentului pe raza comunei Valea Mărului.
„Excelenţa Voastră
Domnule Ambasador
Avem onoarea să vă aducem la cunoştinţă că pe teritoriul administrativ al comunei Valea Mărului (fostă Puţeni), din judeţul Galaţi, există un monument istoric închinat ostaşilor austrieci morţi pe aceste meleaguri, în războiul ruso‑austriaco‑turc, din anii 1764‑1789. După cum se poate constata din ce a păstrat istoria orală, cât şi din ce ştim noi din documentele istorice, la 18 septembrie 1789, trupele austriece, conduse de Principele von Sachsen Coburg, sunt înconjurate (…) pe Dealul Puţenilor, solicitându‑se ajutorul comandantului rus Suvorov.
În memoria ostaşilor austrieci căzuţi în luptă, după încheierea ostilităţilor a fost ridicat un frumos monument, inscripţionat în limba germană. Noi dorim să fie păstrat şi, eventual, restaurat, pentru a reprezenta din nou rostul său iniţial. Monumentul, la această dată, nu figurează în Lista Naţională a Monumentelor Istorice, nici în proprietatea vreunei persoane fizice sau juridice. Din această cauză ne temem că se va accelera deteriorarea lui, existând riscul să se piardă un semn preţios al unor vremuri cu o istorie încărcată de evenimente controversate.
În acest sens, Excelenţă, vă rugăm să ne sprijiniţi în reglementarea dreptului de proprietate asupra monumentului, includerea sa oficială în lista de protejare şi conservare, şi, desigur, restaurarea construcţiei, în funcţie de interesele statului austriac. Vă rugăm să ne confirmaţi dacă sunt necesare discuţii şi date suplimentare privind un eventual proiect de repunere în valoare a acestui monument ridicat de austrieci. Mai dorim să ştim, totodată, dacă Statul austriac doreşte să devină, de drept, proprietarul lui, în conformitate cu prevederile Legii nr. 422/ 2001, art. 4, pct. 11.
Anexăm copii după hărţile de război din anul 1789, traduceri din documentele istorice ale vremii şi poze cu monumentul.
Cu deosebită consideraţie, Florin Virgil Doca, viceprimar”
În 18 mai 2010, prin ORDINUL nr. 2.261, ținând seama de Avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice nr. 320/E/2009, în conformitate cu dispoziţiile ministrului culturii şi cultelor nr. 2.260/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul prevederilor <>art. 13 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale <>art. 11 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, Monumentul funerar al generalului Alexander Wasiliewich Gelhard, a fost clasificat ca monument istoric, în categoria Monumente memoriale/funerare, grupa „B”, cod în Lista monumentelor istorice GL-IV-m-B-20986.
Ce povestesc bătrânele din Valea Mărului?
„Când au fost săpate șanțurile pentru canalizarea de la baie, băieții care au săpat au găsit multe oseminte de oameni, de eroi. Era o groapă unde au fost îngropați militari nemți. Am vorbit cu preotul, am adunat toate oasele într-o pânză albă și le-am îngropat la cimitirul din sat. Mai încolo, aici în curte, am găsit un soldat îngropat. Mulți mamă, tare mulți au fost găsiți. Dacă aici a fost războiul…” spune tanti Maria, ștergându-și ochii cu un colț al basmalei.
Ce s-a întâmplat cu osemintele?
„Le-am dus la cimitir, le-a îngropat creștinește cu lumânare. M-am dus cu sfeșnic, cu lumânări, cu tămâie, am făcut pomenire și la mănăstire. Ei sunt eroi necunoscuți. Eu în familie am un erou, pe bunicul meu Ștefan, mort în 1916, în Primul Război Mondial. Îl pomenesc eu acum, iar când n-oi mai putea eu…, poate or mai fi de-ai noștri, moștenitorii, care să-și amintească de el. Am rugat pe părintele să pomenească pe eroii cei necunoscuți care au fost și au luptat pe-aici pe la noi. Am și plâns, gândindu-mă că și ei săracii au avut copii care au rămas orfani, au avut mame care nu au mai știut de ei și i-au tot așteptat să se întoarcă acasă. Eroii noștri necunoscuți s-au luptat pentru noi să fie țara bună, să fie țara bogată. Nu avem voie să uităm de ei”.
Tanti Măndița Lupu, a povestit despre vizita unui cetățean neamț, sosit în urmă cu câteva zile la Monument.
„Săptămâna trecută a venit un neamț aici la monument. Băieții care stau la mine în gazdă și care lucrează la eoliene au șef pe neamțul ăsta. Ei au mers la la el și i-au spus de monument. A venit aici într-o seară cu mașina. Când a ajuns în fața monumentului, l-a luat în brațe, și tare a mai plâns și a mai vorbit pe limba lui, în fața monumentului. A făcut fotografii și a filmat monumentul. Din ce a tradus neamțul am înțeles că eroul care e îngropat aici a murit pe 2 februarie, nu am înțeles în ce an. A zis că vine duminică (n.r. pe 1 iulie), cu camera de luat vederi să filmeze și să ducă imaginile în Germania. De la revoluție încoace, nu prea s-a mai interesat nimeni de locul ăsta. Înainte venea preotul, veneau elevi, se făcea slujbă aici. Domnul primar al nostru, Florin Doca, vrea să facă ceva frumos aici, în memoria eroilor. Și o să facă că e om tare gospodar. Și trebuie făcut ceva, pentru că aici au fost foarte mulți soldați îngropați pe timpul războiului” spune tanti Măndița.
„Neamțul plângea în hohote și spunea uite unde au ajuns oamenii noștri. Tare multe oase de militari au fost găsite și aici lângă monument. Trei soldați au fost găsiți o dată. Apoi la mine în curte când am săpat beciul am găsit un craniu uman. Încă unul l-am găsit tot atunci, de la cap până la coste era intact” povestește tanti Măndița Lupu, cutremurându-se.
O altă mândrie a vălmărenilor este Stejarul Arcașilor, aflat la capătul satului Mândrești.
Am întrebat doi săteni cum ajungem la Stejar.
„Țineți drumul drept, intrați în pădure, tot înainte. Drumul ăsta negreșit vă duce direct la Stejar” au răspuns cu bucurie cei doi mândreșteni, întrebându-ne dacă avem aparat de fotografiat cu noi. „ Un așa stejar nu mai găsiți! Vine de la Ștefan cel Mare, taică. E Stejarul nostru. A fost al arcașilor lui Ștefan.”ne-a atras atenția unul dintre bătrânii din satul Mândrești.
Drumul până la Stejar a fost o feerie. Rar mai întâlnești în zona de sud a Moldovei frumuseți sălbatice ca cele din Mândrești. Pădurea are iz de mușchi, de plante, de arbori. Din mersul ușor al mașinii, am simțit adierea vântului iar gândul m-a dus la un alt stejar: la cel din Borzești, Stejarul răstignirii lui Mitruț.
Primarul Florin Virgil Doca, tanti Maria, tanti Măndița, bătrânii satului au dreptate când întreabă: „dacă nu avem noi grijă de istoria noastră, atunci cine?”
Plec din fața Stejarului după aproape o oră în care am stat cufundat pe gânduri, întrebându-mă de ce oare oamenii și-au pus năframa uitării peste ochi și peste inimă, pierzându-se în războaie cotidiene care nu le fac decât rău? De ce nu își fac timp, puțin timp, pentru a-și întoarce privirea către trecut, pentru a încerca să deslușească crezurile străbunilor noștri ce și-au dat sângele și viața pentru un petec de pământ numit România, pământ pe care unii încearcă să îl vândă străinilor bucată cu bucată?
Am întrebat-o deunăzi pe bunica de ce nu vinde pământul? Are 80 de ani și merge cu sapa zilnic, de când mijesc zorii, să lucreze pământul moștenit din străbuni. Răspunsul bunicii m-a atins în suflet, ca un reproș, ca o durere, ca o palmă dată obrazului meu alb, de orășean:„ Bunicul meu și-a vândut boii de la jug pentru pământul ăsta, ca eu să vi-l las vouă moștenire. Au venit și mi-au dat 100 de milioane pentru un hectar, dar eu nu am vrut să îl dau. Eu vi-l dau vouă. Dacă voi îl veți vinde, va fi păcatul vostru. Pământul ăsta a fost muncit din greu, bunică și din el v-am crescut părinții și pe voi”.
autor, Aida Zaharia